CUVINTELE, NU.

Some darkness and me by George
Cuvintele nu se lipesc uşor de mine zilele astea. Deşi de cînd mă ştiu am fost fascinat de capacitatea lor de a transmite stări complexe, nuanţe fine, zilele astea m-am afundat în imagini şi-n sunete. E bine şi-acolo, e linişte. [....]
Am remarcat recent că natura se-ncăpăţînează şi-n primăvara asta să renască: muguri, copaci înfloriţi, frunze, verde crud. E un automat perfect, natura, "merge" de una singură, fără tristeţi ori regrete. Iar eu, deşi mental o-nţeleg, simt că zilele astea, cel puţin, am cam pierdut legătura cu ea.
Într-una din dimineţi mă întrebam, ocolind un şir nesfîrşit de rahaţi de cîine înşiraţi pe trotuar, aflaţi în variate faze de descompunere, unde anume se termină rahatul, de la ce distanţă adică putem aproxima, nu-i aşa, că păşim pe trotuar curat. Că cică în timp se usucă şi se descompune, redevenind pămînt. Deci putem lua o decizie, subiectivă desigur, de exemplu că de la vreo treizeci de centimetri distanţă de rahaţi trotuaru-i curat. Situaţia se complică cînd plouă, fiindcă atunci rahaţii se cam dizolvă, deci trebuie să fim mai precauţi în estimare. Să zicem deci că, pe ploaie, trotuaru-i curat cam la cincizeci de centimetri de rahaţi. Raţionamentul ăsta de sorginte matinală nu are alt scop decît să evidenţieze cît de frumos ştim să ne minţim, spunîndu-ne că dacă sîntem atenţi putem ocoli, cu grijă, rahaţii presăraţi cu generozitate în drum. Îmi aminteşte un pic de armată, cînd ne tîrau ăia cu predilecţie prin noroaie, iar eu am decis atunci că noroiul nu e murdar, fiind la urma urmei doar un amestec clisos de pămînt cu apă. Chestie care m-a ajutat să depăşesc mai uşor momentul, integrîndu-mă umpic în natură.
Că asta facem tot timpul: ne adaptăm, ne integrăm... în normalitate. Care normalitate?... Păi, aia din jur.

P.S.: Îi mulţumesc, cu drag, lui George, pentru încă un shooting, de astă dată cu lumini şi cu umbre.